Recenzie Anomalia - Hervé le Tellier

Despre identitate s-a scris. Și încă mult. Ne putem referi, prima facie, la (auto)portrete inconfundabile din literatură, și aici exemplele sunt numeroase, de la moralitatea imposibil de doborât a lui Atticus Finch din Să ucizi o pasăre cântătoare la cursa tragică după pasiune dusă de Anna Karenina...

Apoi, s-a scris despre identitate ca un element inerent ființei umane. S-a prezentat drept o furtună în sine care se exteriorizează cu greu și care leagă ochii cititorului până la final, dezvăluind adevăruri dureroase și, deseori, tragice. Aici ne putem referi la personaje fragile precum Rada Ionac din romanul Gențiane sau chiar Peter Koubek din Intermezzo.

Și totuși, din experiențele mele literare de până acum, nu a reușit nimeni să surprindă atât de bine perechi de portrete (la plural) așa cum a făcut-o Hervé le Tellier în Anomalia. 

Anomalia aduce variabilelor de mai sus, ei bine, o „anomalie”. Suprapune portretele acelorași oameni din luna martie cu cele din luna iunie, dar nu ca un exercițiu stilistic de a observa diferențele de comportament în decursul câtorva luni, ci pentru că tot acest cadru este încărcat de un fenomen straniu: un anume avion pilotat de aceiași oameni, în care se află aceiași pasageri și care are aceeași destinație, Paris - New York, este obligat să aterizeze forțat în New Jersey. 

De aici rezultă două „seturi” de portrete, întrucât personajele coexistă cu un sine cu doar câteva luni mai mare. Sigur, se pot ridica multe semne de întrebare raportat la informațiile prezentate mai sus, cum ar fi de ce? cu ce scop? ce se întâmplă la final? doar coexistă cele două perechi de oameni?

Aș minți dacă aș spune că Anomalia răspunde la aceste întrebări pentru că, evident, n-o face. Dar ceea ce face este că ne prezintă într-un mod sincer viața unor pasageri ai unui zbor AF006 care la început nu sunt legați de nimic: unul este asasin plătit, altul este un scriitor care nu a reușit în cariera sa decât să facă traduceri, lista continuând cu o monteuză, un arhitect, o avocată, un popstar și o fetiță.

Viața acestora se întrepătrunde abia atunci când autoritățile americane investighează fenomenul straniu care a dus la apariția dublurilor acestor pasageri. Ancheta în desfășurare dorește să explice inexplicabilul.

Iar de aici teoriile curg. 

„Asta nu schimbă faptul că tocmai beți o cafea la această masă [...] ci schimbă doar întrebarea din ce sunt făcute cafeaua și masa [...] Ca în serialul britanic Black Mirror.”

(Le Tellier, 168.)

„Dacă un program dorește, iubește și suferă, care sunt algoritmii iubirii, ai suferinței și ai dorinței? Sunt programată să mă înfurii atunci când aflu că sunt un program? Până la urmă, am liber arbitru? Totul este planificat, programat, inevitabil? Ce doză de haos este inlcusă în această simulare? Există măcar haos?”

(Le Tellier, 196.)

Cea mai înspăimântătoare idee lansată în roman este cu siguranță aluzia la inteligența artificială generativă:

„Ce perversitate să creezi programe care simulează ființe atât de idioate, altele care simulează ființe prea inteligente ca să nu sufere fiind înconjurate de precedentele și programe care simulează muzicieni, altele, artiști, altele simulează scriitori care scriu cărți pe care le citesc alte programe? Sau nu le citește nimeni? Cine a proiectat programele Moise, Homer, Mozart, Einstein, și de ce sunt atât de multe programe fără calitate, care trec prin existența lor electronică fără a contribui cu nimic sau cu atât de puțin la complexitatea simulării?”

(Le Tellier, 198.) 

Recitind cele câteva rânduri de mai sus, nu pot să nu remarc faptul că în 2020, când Le Tellier se pregătea să publice acest roman, a reușit să surprindă întocmai realitatea șocantă prin care trecem acum, în care acele numite „programe care simulează” au acaparat existența umană, au simulat tot ceea ce a fost descris mai sus. Este, în opinia mea, cel mai înspăimântător pasaj din carte (poate al doilea, după epilog), dar este și singurul care, din păcate, se „rentează” realității.

În loc de câteva cuvinte de final, aș spune că Anomalia nu este un roman ușor de digerat pentru că nu oferă claritate și nici siguranță. Oferă haos, nesiguranță, ridică probleme de etică care te pun pe gânduri.