Recenzie Supraviețuitorii - Alex Schulman

Câteva cuvinte despre suferință

Suferința poate îmbrăca multe haine. Pentru unii este o ocazie de a se apropia de oamenii din jurul lor, pentru alții de a se apropia de sine sau de a reveni la o versiune pe care obișnuiau s-o cunoască și cu care sunt confortabili.

Cei trei frați din Supraviețuitorii par a fi diferiți în modul în care percep suferința - fie că vorbim despre o (aparentă) indiferență către toți factorii externi (Nils), de o sensibilitate uluitoare care pare să țintească în zone vitale și să te lase fără suflare (Benjamin) sau de o sinceritate absolută (Pierrre) - amestecând aceste experiențe putem ajunge la o rețetă inedită constând într-un roman memorabil și sfâșietor.

Câteva cuvinte despre frații protagoniști

Supraviețuitorii adaugă „rețetei” o structură inedită: cititorul este de fiecare dată „smuls” din povestea din prezent și, în mod alternativ, descoperă lucruri din copilăria și adolescența fraților ca mai apoi să fie dus în aceeași zi în care începe povestea, la o diferență de câteva ore (de exemplu, capitolele 1-5 succedă astfel: ora 23:59, flashback, ora 22:00, flashback, ora 20:00).

Despre Benjamin aflăm că e un bun observator:

[...] Treburi de astea tata oricum nu le remarcă, dar Benjamin, da. Observă toate schimbările, stă totdeauna un pic la distanță, ca să poată fi lăsat în pace, dar destul de aproape să urmărească conversația, să controleze atmosfera și starea de spirit.

(Schulman, 13.)

Benjamin pare să poarte și o tristețe intrinsecă, mascată de trecerea anilor. Vede multe lucruri, vorbește puțin și este anxios.

Pe Nils îl vedem foarte bine prin ochii lui Pierre:

De îndată ce lucrurile o luau la vale, strigai că locuiești într-o casă de nebuni și te închideai în camera ta. Dar casa de nebuni continua să fie acolo, dincolo de ușă, chiar dacă tu nu o vedeai.

(Schulman, 48.)

Nils este, în opinia mea, ignorant. Are tendința de a opri tot ce se petrece în jurul lui, de a abandona discuțiile care dor și de a distruge. Aceste reacții vin, firește, dintr-un loc înăbușit de durere.

Pierre, prin ochii lui Benjamin, devine altul:

Ei doi, care totdeauna fuseseră una și aceeași persoană, treceau acum unul lângă altul fără să se salute.

(Schulman, 163.) 

Cu privire la cei trei aș mai cita un pasaj emoționant:

Nu-și cer iertare pentru că nu știu cum s-o facă, nimeni nu i-a învățat. Pipăie cu grijă trupul celuilalt, își leagă rănile, își lipesc frunțile unul de altul. Cei trei frați se îmbrățișează.

(Schulman, 27.)

 

Câteva cuvinte despre atașament

Se observă cu ochiul liber că, după ce tonul este dat de povestea fraților, toate relațiile din jurul lor, dar în special cele dintre ei și părinții lor, ajung să se întrepătrundă. Vedem astfel ce filtre folosesc. Cum se dezvoltă fiecare și cum își pun în valoare umanitatea când se află în fața durerii.

Am folosit în subtitlul acestei secțiuni cuvântul „atașament” deoarece fiecare eveniment dureros din viața lor, culminat de reuniunea înfăptuită din cauza decesului mamei lor, are ca numitor comun stilul de atașament ce nu pare a se fi schimbat de-a lungul anilor. 

Nils prezintă indiferență în continuare, Benjamin este pierdut în labirintul minții sale, iar pe Pierre nu aș ști cu ce să-l asociez. Mi se pare că Pierre a fost ușor neglijat în ceea ce privește o imagine clară a personalității sale, a fost mai mult un „accesoriu” al contrastului dintre Nils și Benjamin.

Câteva cuvinte de final

Pe lângă structura care mi-a plăcut foarte mult, cred că Supraviețuitorii poate intra în categoria lecturilor despre creștere și despre sensibilitate. Pe măsură ce citeam mă gândeam la personajele din Și copiii copiilor lor de Nicolas Mathieu, unde adolescența se împletește cu experiențele dulci-acrișoare, capabile să te zguduie din toate încheieturile.

Mai mult, cred că Schulman a reușit să surprindă toate fațetele unei relații de familie, conturând cu modestie atât (puținele) momente fericite, cât și tragediile. Faptul că cititorul este „smuls”, după cum remarcam la început, din cadrul conflictual, introdus în copilăria personajelor, smuls și de acolo ș.a.m.d. într-un ostinato dureros, crește atenția cititorului pentru detalii, îi formează ochiul, iar apoi îl lovește cu un final aproape imposibil de prezis care de fapt leagă tot trecutul de prezent.