Recenzie Câinii din Galveias - José Luís Peixoto

 Câteva gânduri de început

Câinii din Galveias mi-a amintit de cele mai frumoase momente petrecute atunci când citeam cărțile lui Marquez. Când eram atât de absorbit de lectură încât simțeam cum plouă în Macondo, vedeam fiecare migdal pe care autorul îl descria cu măiestrie și simțeam energia personajelor, unele din ele rămânând și acum, după ani, într-un colț al minții mele.

Nu, această recenzie nu are scopul de a elogia munca lui Marquez sau de a indica faptul că opera lui Peixoto îmi amintește atât de mult de ce simțeam când citeam Un veac de singurătate, ci are mai degrabă rolul de a prezenta cum Peixoto se deosebește de acest cadru (care îmi este oricum foarte drag) și te trage cu o forță de nebănuit într-o lectură memorabilă. Într-o poveste despre timp. Despre cum timpul pare să nu fi avut niciodată răbdare cu oamenii. Despre cum schimbarea poate fi subită, atroce și poate distruge legături puternice, nesusceptibile de a fi rupte.

Tot acest scenariu este înconjurat de ploi grele (cel puțin în fază incipientă) și în mod constant de un miros greu de pucioasă care-ți pătrunde în nări de-ndată ce începi să citești și nu te părăsește prea curând.

De la „chestia fără nume” și prezența continuă a câinilor în epicentrul familial

După cum bine ne indică rezumatul de pe coperta a IV-a a cărții, căderea unui meteorit tulbură apocaliptic liniștea așezării Galveias într-o noapte de ianuarie. Meteoritul sau „chestia fără nume” este, în opinia mea, stropul de realism magic presărat într-un sat ce pare ca toate altele. Un sat în care lumea pare ca oricare alta. 

Avem de-a face cu foarte multe personaje ce posedă caracteristici diferite. De la un poștaș care știe secretele tuturor, dar care trăiește o viață „dublă”, „ascunsă”, până la o prostituată care deține o brutărie în sat sau până la un nebun al satului care este acuzat de lucruri pe care poate le-a comis sau nu, Galveias este de fapt un material pe care Peixoto sculptează scene memorabile pe plan temporal. Am considerat ingenios faptul că deși uneori ți se indică destul de clar momentul în care se petrece acțiunea (e.g.: prin mențiunile de tipul ianuarie 1984), trecerea timpului nu este un element sigur deoarece nu știi la ce moment al vorbirii se referă uneori personajele.

Câinii sunt personaje prezente în aproape toate scenele. Câinii n-au uitat (n. nos.: de chestia fără nume) niciodată. [...] Au purtat-o mereu cu ei, sub tăcere, sub fiecare mârâitură, chelălăială sau, noaptea, sub lătrăturile și urletele răsfirate (Peixoto, 305.) Aceștia asistă în tăcere la toate transformările familiilor din care fac parte. 

Vorbind de epicentrul familial, frământările personajelor privind relațiile cu cei apropiați mi s-au părut pline de forță:

Gândul ăsta își scotea ghearele. Îi smulgea stomacul din pântece cu sânge rece, i-l întorcea pe dos, picurând acid și i-l punea iar la loc. Era un gând care-i înfigea o gheară drept în inimă, i-o străpungea; pe cealaltă i-o înfigea în creștetul capului și-i amesteca creierii până-i transforma într-o mocirlă clocotită.

(Peixoto, 56-57.) 

Câteva gânduri de final

Pentru mine a fost primul contact cu Peixoto și mă bucur că a fost atât de plăcut. Deși poate părea că această carte este despre tot și nimic, Câinii din Galveias are puterea de a te trage într-un univers în care simți cu fiecare celulă ce simt și personajele, un univers în care timpul este elastic și pașii cititorului sunt purtați pe străzile înguste din Galveias.

Cum arătau străzile din Galveias în imaginația celor care n-aveau să ajungă niciodată în Galveias? (Peixoto, 190.) Poate că aceste străzi arată cum ne dorim. Poate că pe străzile din Galveias e o forfotă pe care ne-o dorim s-o vedem zilnic, nu doar când ne plimbăm fără griji într-o zi de weekend pe un bulevard aglomerat. Străzile din Galveias sunt încărcate cu poftă de viață, o poftă ce trece peste toate chestiile fără nume și peste mirosul de pucioasă...