Recenzie Ne vedem în august - Gabriel Garcia Marquez

De la Peixoto la Marquez...

Se pare că după o recenzie ce nu și-a propus să fie elogioasă către Marquez, ci către Peixoto (Câinii din Galveias), am simțit o dorință puternică de a mă teleporta în lumea în care migdalii îți urcă până-n măduva oaselor, motiv pentru care m-am întors la Marquez și am citit un roman postum care m-a fermecat: Ne vedem în august.

Un nou ritual

Ne vedem în august este despre o dragoste stranie, despre o doamnă care an de an merge la mormântul mamei sale aflat pe o insulă și începe un nou „ritual”: își înșală soțul.

Făcuse călătoria aceea de fiecare 16 august, la aceeași oră, cu același taxi și aceeași florăreasă, sub soarele de foc al aceluiași cimitir sărac, ca să pună un buchet de gladiole proaspete pe mormântul mamei.

(Marquez, 14.)

Fermina Daza, unde ești?

Știu, poate că acest fir narativ sună trivial, însă Marquez nu dezamăgește nici de această dată. În protagonistă vezi un sâmbure din ce putea să fie Fermina Daza din Dragostea în vremea holerei, dar nu a fost. Un sâmbure de Fermina nonconformistă, o Fermina care nu așteaptă să continue o poveste de dragoste începută cu ani în urmă. O Fermina care totuși e și mai rătăcită și crede în continuare că poate vedea firul roșu al acțiunilor sale...

Cred că am vorbit suficient despre Fermina, înapoi la Ana Magdalena Bach, care a moștenit (n. red.: de la mama ei) splendoarea ochilor aurii, darul de a vorbi puțin și inteligența de a-și folosi tăria de caracter (Marquez,15.).

Vedem prin acei ochi aurii șase povestioare scurte, dar pline de farmec și de stil rafinat. Simțim vara călduroasă prin trăirile Anei și parcă ne uităm de fapt prin gaura cheii, timid, la ce putea să fie acest roman dacă Marquez l-ar fi desăvârșit înainte să piardă jocul cu moartea.

Câteva gânduri de final

Cred că Ne vedem în august nu e musai o carte de citit prima de la Marquez deoarece personal, dacă aș fi avut primul contact cu autorul în acest mod, nu știu cât de mult aș fi apreciat fiecare trimitere la natură pe care o face, fiecare miros pe care-l descrie atât de frumos sau fiecare personaj pe care l-aș vedea cu siguranță pe stradă dacă m-aș uita cu atenție într-o zi pe stradă (e.g.: [...] tot ce-i mai rămânea din noaptea ei nebună era un obscur miros de lavandă în aerul purificat de furtună. Marquez, 31.).

Deși lectura acestui roman a fost o călătorie scurtă, mi-a plăcut enorm și sunt sigur că dacă și voi îi veți da o șansă veți spune același lucru.

Mulțumirile mele se îndreaptă către o persoană cu totul specială care mi-a dăruit această carte de la care am învățat că lectura apropie oameni și că un zâmbet poate deschide inimi și minți.