Recenzie Solenoid - Mircea Cărtărescu

După ani întregi în care simt că timpul nu a mai avut răbdare cu mine și m-a provocat, ani în care am ținut această pasiune „sub lacăt”, am decis să revin ușor-ușor la hobby-ul care a avut un impact semnificativ asupra mea. Asupra hobby-ului care mi-a deschis ochii și m-a învățat că lectura unește oameni.

Am redeschis această pagină din dorința de a scrie așa cum o făceam cu ani în urmă și am dat de un draft scris în martie 2022 pe care aș dori să-l împărtășesc cu voi exact în forma în care a fost lăsat atunci.

---

   Meșteșugul de a scrie nu este întotdeauna convențional; implică provocări la fiecare pas, temeri, nesiguranță și expunere. Solenoid m-a învățat această lecție. După multe luni în care am pus cap la cap toate piesele acestui puzzle colosal, simt că sunt pregătit să vă prezint recenzia mea.

        

        V-ați dorit vreodată să vedeți lumea de sus? Ce ați da ca să puteți face asta, atât în plan vizual, cât și spiritual?

        Solenoid răspunde liber unor asemenea întrebări. Într-o lume în care însuși Mircea Cărtărescu nu reușește să devină un nume notoriu, ci doar un profesor la o școală din Colentina, descoperirea - atât a sinelui, cât și a lumii exterioare - este o prioritate arzătoare pentru acesta.

        „Cum să ieși din propriul tău craniu pictând o ușă pe suprafața interioară, netedă și gălbuie, a osului frunții?  Disperarea ta e a celui ce trăiește în doar două dimensiuni și e-nchis într-un pătrat, în mijlocul unei foi infinite. Cum să evadeze din închisoarea lui terifiantă?”

        Despre Solenoid am citit multe și nimic - pentru fiecare cititor deschide alte uși, unele imposibil de deschis, iar altele transparente, evidente, arzătoare. Dragostea pentru scris și pentru literatură este o „ușă” ce intră în a doua categorie, din punctul meu de vedere. Aceasta se situează deasupra tuturor și este motivul principal pentru care cititori de toate vârstele, avizi după stilul lui Mircea Cărtărescu, se avântă într-o asemenea călătorie fără a avea o așteptare anume.

        Totuși, ce aș putea eu să spun despre o asemenea carte monumentală? Cu siguranță, primul gând care-mi trece prin minte este că nu e o carte nici ușoară, nici plăcută. Cu toate acestea, emană un aer misterios, plin de obsesie și de puterea unui om secat de viața cotidiană de a crede în creația sa așa cum ar crede într-un univers portabil, o dimensiune ciudată, un spin pe care nu-l poți scoate din suflet.

   „Trebuie doar să crezi, să ai credință cât un bob de muștar. Dacă ești scriitor, scrii. Cărțile vin fără să știi ce ai făcut pentru asta, cum funcționează darul tău, așa cum mama e făcută pentru naștere și naște, cu adevărat copilul care i-a crescut în uter, fără ca mintea ei să participe la complicatul origami din carnea ei.”

        Creația cu orice preț este noul oxigen pe care cititorul îl respiră cât timp citește. Momentele care-ți iau suflul sunt multe, abundente și eterogene. Am perceput pe alocuri Solenoid drept o carte pe care trebuie s-o citești cu Wikipedia în brațe, nu cu dicționarul. Spun asta deoarece anumite concepte pe care nu le putem percepe, cum ar fi a patra dimensiune, trebuie măcar documentate pentru a simplifica lectura.

        Cimitirul amintirilor unui om este un spațiu periculos, autodistructiv și solitar. Intimitatea unui asemenea loc este copleșitoare și face apel la empatie: „Fusesem în centrul țestei mele [...] și totuși scăpasem viu. Acum, tot ce mai percepeam era mâncărimea stânjenitoare a lânii de mohair pe gâtul meu gol. Globii ochilor îmi divergau de oboseală. [...] Respiram egal, cu buzele uscate, gloria. Avea să urmeze o sanctificare: eu, puștiul anonim cu înfățișare de fratello încins cu funie, aveam să ajung speranța poeziei universale, dintr-un singur salt care altora le cere o viață.”

---