Recenzie „nimic nu e în neregulă cu mine” - Ramona Boldizsar

            

        

        Adevăr sau minciună? Fapt sau joc al imaginației? Sunt bine sau nu sunt bine? La aceste întrebări nu ne răspunde Ramona Boldizsar în volumul său de poezii, dar ne mărturisește ce se întâmplă în lumea din jurul nostru: de la anxietate la intimitatea cu sinele și cu alții.

(Aici îmi permit să fac o intervenție în limba engleză:)

Virginia Woolf relata în O cameră doar a ei:

“There is no gate, no lock, no bolt that you can set upon the freedom of my mind.”

   Ramona did that, but in poetry. Am fost extrem de impresionat de intimitatea poemelor și de forța unui glas care se frânge în marea de oameni. Consider că Ramona și-a creat propria cameră a ei și între cei patru pereți ne-a chemat și pe noi, cititorii, să vedem lumea prin lentilele sale.  Voiam mai mult, mai mult cu fiecare pagină dată. M-am regăsit în destul de multe titluri și am simțit că stau la cafea cu Ramona: că povestim despre viață și despre haosul care ne înconjoară și care, totuși, ne inspiră.

Haideți să asociem „camera” de lucru în care se manifestă eul liric astfel: o cameră cu oglinzi și ziduri, fără lanțuri, dar fără ieșire. Un escape room. Vocea Ramonei este pe cealaltă parte a zidurilor, te provoacă să spargi oglinzile și să ieși teafăr de-acolo. Acesta a fost efectul resimțit de mine. M-am pierdut în profunzimea poemelor și m-am regăsit în lucrurile mici despre care oamenii nu vorbesc în general. Am găsit bucăți de anxietate pe care nici eu nu știam că le am și am fost „forțat” să le confrunt. Revenind la „cameră”, în urma lecturii, zidurile au fost sparte: All in all you're just another brick in the wall, vorba cântecului. Oglinzile sunt singurele martore în apropierea organică dintre gândul și eul liric. Două voci care cântă pe aceeași tonalitate, profund afectate de identitate.

„trăiești în epoca diatezei pasive; ei se înțeleg de minune, nu se

 ceartă niciodată și (continuat) ei nu își vorbesc, nu își împărtățesc

unul altuia secretul fumatului pe ascuns

nu îi separă diferențele, ci asemănările. [...]”

Setea cu care am citit fiecare silabă (de cele mai multe ori cu voce tare) m-a acaparat. Am fost plăcut surprins să aud gânduri nefiltrate, bucăți comune, ofuri colective:

„trăim în epoca afecțiunii digitale

ne conduc mai întâi reacțiile-emoticoane. râdem în hohote

ne distrăm sistematic indiferent dacă zâmbetul ajunge mai

departe de creier avem

mușchii feței atrofiați [...]„

Din lectura volumului „nimic nu e în neregulă cu mine” am învățat că simțirea este cel mai bun prieten pe care un om îl poate avea și că e firesc să ne îndoim de noi înșine din când în când. La finalul zilei tot rămânem cu noi și trebuie să ne privim, să ne admirăm și să ne permitem să scoatem la suprafață ce simțim. Poezia este cea mai umană scriere, aici orice altceva pică. Rămâne față-n față cititorul, alături de „dublul” său. 

Drept concluzie vă voi lăsa poezia mea preferată din acest volum în care m-am pierdut și m-am regăsit:

        Mulțumesc din suflet, Ramona, atât pentru exemplar, cât și pentru volumul tău în sine. A avut un impact enorm asupra mea. 

            Puteți găsi cartea aici.