Recenzie „Scara lui Iakov” de Ludmila Ulițkaia

     „De ce eu sunt eu?” este întrebarea care mă bântuie încă de când am început „Scara lui Iakov”. Un citat care s-a transformat într-o adevărată mantra, o repetiție care nu mă lasă și o emoție de neuitat.

        Nora este o mamă (nu chiar) perfectă. La treizeci de ani îl naște pe Iurik și îl crește singură. Un apel de la tatăl său îi zdruncină sufletul: bunica sa, Marusia, moare și lasă în urmă apartamentul său îngrijit.     Așa, Nora găsește un cufăr de răchită plin de caiete și scrisori: corespondența dintre Iakov. misteriosul său bunic, și Marusia.

        Din acest punct m-am afundat într-o călătorie fără sfărșit, o adevărată „scară”. Un veac de suferințe. o viață care pentru alții pare măruntă, dar care îndeaproape m-a fascinat prin fiecare cuvânt. 

        Un instrument util în citire a fost arborele genealogic, prin care am reușit să țin pasul cu masa de personaje și generații. Saltul în timp este cea mai de preț calitate stilistică pe care Ulițkaia o deține. Alunecarea dintre decenii a fost de-o finețe nemaiîntâlnită, istoria și cele două războaie mondiale reușind să fie adevărații protagoniști. Întreaga lectură se poate descrie în felul următor: o mână de nisip care ți se scurge printre degete și un caleidoscop al gândirii.

        „Toată arta e convențională, dar drama e mai aproape de adevăr”

        Arta Ludmilei mi-a acaparat simțurile și m-a maturizat cum puține cărți au reușit. Apelul la empatie este evident: când trebuie să te pui în locul unei familii, când în cel al mamei sau doar fiului. Suferințele personajelor nu au egal, așa cum spunea și marele poet Tudor Arghezi despre creația sa: „cuvinte cu râie, cuvinte care asaltează ca viespile sau te liniştesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte metal".

        Pe cuvintele „viespi” le-am găsit cel mai la îndemână în pasajul:

„Voința mea e slabă, nu am putere să mă apăr, caracterul a început să mi se deterioreze, personalitatea mi s-a făcut mică de tot. Am început să mă învinovățesc pentru orice, pentru toată viața mea. [...] Nefericirea m-a strivit.”

        Pe-aici deja devenisem „moody”, „Patul lui Procust” mi-a trecut deasupra ochilor. Dar golul pe care l-am simțit când am terminat „Scara lui Iakov” este și mai mare. Energiile descătușate în timpul acestei lecturi nu se compară cu nimic altceva.

        Deși m-a secat de fiecare putere existentă, „Scara lui Iakov” rămâne în sufletul meu pentru totdeauna drept cartea care m-a făcut să mă îndrăgostesc de istorie, de prozatorii ruși și de setea de viață.