Dacă în „Roșu și negru”, Stendhal îmi demola „frica de clasici”, atunci în „Mănăstirea din Parma” acea bază a fricii a devenit inexistentă. Consider că romanul are un plot covârșitor care poate fi văzut din mai multe perspective. Dar până să ajung acolo, mi-aș dori să fac o trecere rapidă în revistă a evenimentelor.
Fabricio del Dongo este un tânăr aristocrat italian care se simte atras iremediabil de stilul de conducere al lui Napoleon. Acesta se simte oarecum străin în propria sa cultură italiană, întrucât decide să se aventureze luptei întru numele idolului său. Dar încă o dată, păcatul idolatrei își face simțită prezența, iar viața trivială a lui Fabricio devine una tumultoasă.
Pot spune că m-am obișnuit deja cu atmosfera creată de Stendhal. Locurile în care se desfășoară acțiunea sunt descrise cu atât de multă precizie, încât pare puțin înspăimântătoare la început o asemenea lectură. Oamenii și relațiile interumane sunt redate cu grație și profunzime, sentimentele sunt hrană pentru suflet, iar toate acele locuri cu un caracter aproape magic teleportează cititorul într-o lume cu un amestec de sentimente.
La început, am avut o relație „love-hate” cu toată aventura. Descrieri peste descrieri peste personaje peste istorie etc. Esența a fost alta, căci toate aceste detalii au fost demolate de plotul covârșitor pe care l-am menționat la început.
Ce se întâmplă atunci când planurile ambițioase
ale unui tânăr „susceptibil de entuziasm” sunt dărâmate de o nouă iubire?
Tânărului Fabricio îi este destul de greu să se adapteze în cultura franceză. Un outsider care nimerește la momentul (ne)potrivit pe front. Considerat un spion, acesta luptă pentru a demonstra contrariul. Repercusiunile sunt unele nefaste, care îl antrenează pentru viitor. Da, viitor!
Aici apare aspectul care mi-a testat răbdarea: când ți-e lumea mai dragă și ești „în film”, Stendhal spune „stop!”. Face salturi în timp și se joacă cu el, se joacă cu spațiul și nu-i este frică să stârnească controverse. De aceea simt că stilul lui oarecum greoi are un farmec inefabil.
„Mai bine îl răpui tu pe diavol, decât să te răpună el pe tine.”
Fabricio este îngrozitor de asumat, asumare care are o tentă de încăpățânare. Încă de la început, dorința de a-și depăși condiția îl macină, dar nu îl face să-și piardă demnitatea (cred eu). Solitudinea îl marchează în atât de multe feluri. Totuși, nu-și pierde speranța. Probabil că nu e un exemplu de moralitate absolută, dar vrea să se dezvolte și vrea să aibă un alt destin. Ultimele scene din roman au fost extrem de răsunătoare. M-au zguduit cum puține cărți au mai făcut-o până acum.
Stendhal are farmecul de a face dintr-o dragoste cu năbădăi un bestseller cu ecou continuu, care nu s-a stins nici după aproape două sute de ani. Pentru că a fost un visător prin definție și pentru că a exploatat sentimentele umane, s-a jucat cu ele, le-a modelat la infinit și le-a contextualizat prin cultură (în „Roșu și negru”, contextul istoric este restaurația franceză, iar în „Mănăstirea din Parma”, majoritar și esențial este contextul Bătăliei de la Waterloo).
Gânduri finale
După o săptămână în care am cărat romanul peste tot pe-unde am fost (prin parc, la doctor etc), o săptămână în care mi-am controlat mânia (în momentele în care voiam să dau cartea de toți pereții doar pentru că anumite momente mă frustrau), am ajuns la concluzia că „Mănăstirea din Parma” este o capodoperă ce trebuie să treacă musai testul răbdării, care m-a făcut să privesc altfel atât interculturalitatea, cât și aristocrația secolului al nouăsprezecelea.
Voi încheia cu citatul care m-a bântuit toată săptămâna:
„ -Vrei să scapi de mine? Îl întrebă ea.
-Nu, răspunse el [...], dar aș vrea să nu-mi pierd cumpătul.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu