Recenzie trilogie „Ana Stancu” de Tony Mott
Înainte de a începe
- Julieta avea un pistol (2014);
- Un glonț pentru Julieta (2016);
- Nu dați cu pietre în Julieta (2017).
Moartea Anei Stancu - crimă sau sinucidere?
„Multe dintre cele mai stupide lucruri din viață le facem atunci când suntem îndrăgostiți. Nimic nu te pregătește pentru momentele în care în creierul tău au loc modificări iremediabile și nimic din ceea ce este rezonabil pentru mintea ta în stare liberă nu mai are nicio relevanță.”
De-aici lucrurile devin interesante... Dacă volumul întâi a fost mai mult de cunoaștere a personajelor, celelalte două amplifică tot. Suspans, fericire, drame, zbuciumuri...
Personajele puternice sunt introduse unor locuri noi, ca într-un adevărat jurnal de călătorie. Patru țări în care acți`unea atinge cote alarmante, patru țări în care găsim medici, comandanți și agenți de poliție. O Românie în care găsim securiști, oameni simpli și femei cu trecutul ca o pânză de păianjen. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care poveștile acelor oameni au fost conturate. Trăsăturile ce-i fac speciali, defectele care bat la ușă și dragostea ca numitor comun.
„Primul lucru despre care vreau să-ți vorbesc e legat de durere. Nu vei putea trece peste ea dacă încerci să o îngropi. Las-o să te copleșească. O zi. Două. Zece. Cât ai nevoie.”
Mai găsiți personaje memorabile, precum o avocată de etnie rromă sau o informaticiană cu abilități parcă ieșite din comun. Toate acestea alcătuiesc un puzzle bine asamblat, lipit și înrămat. Dacă toate acestea nu v-au atras atenția, vă recomand să ciuliți urechile la ce am de spus despre ultimul volum...
„Nu dați cu pietre în Julieta” este de o finețe cum rar îți este dat să vezi. Mi-a depășit și mai mult așteptările (at this point... nici nu credeam că se poate mai bine!) pentru că a fost ceea ce-mi doream de mult timp să văd de la Tony, și-anume un întreg jurnal al existenței unui personaj. Confesiunile puternice m-au cutremurat și m-au pus oarecum pe gânduri. Întregul lanț de evenimente te face „să muști din foaie”. „Julieta” a fost o experiență senzorială, un adevărat ciub de cuci, un haos organizat și întins pe o sumă de trăiri. Prin „Julieta” am înțeles de fapt că Tony are rangul unui arhitect de personaje căruia nu-i este frică să experimenteze și să aducă controverse.
Câteva gânduri de final
„Cu toții gândim în tipare. Sunt puternice și greu de spart.”
Post-scriptum: Pentru această postare a fost nevoie de o întreagă echipă: verificat text, găsit idei foto, cărat recuzită etc. Le mulțumesc din suflet dragilor mei: Amalia (Julieta noastră), Alex (fotograful satului) și Matei (coordonare, idei, indicații). Sunteți minunați!
Comentarii
Trimiteți un comentariu