Recenzie „Doi” de Tony Mott

        Începuturi

        Atunci când mi-am început călătoria pe Instagram în martie am găsit tot felul de oameni frumoși: cititori, scriitori, reprezentanți de edituri. Atâția oameni, atâtea povești de viață. 
În luna mai am descoperit o autoare care avea să-mi rămână în memorie pentru un interval de timp îndelungat, Tony Mott. Tony scrie romane polițiste și în fiecare duminică ne citește câte o poveste criminală. Tony este un pseudonim. Antoaneta Galeș este femeia din spatele autoarei, un life coach care crede în arta ca terapie și care a publicat „Caietul fericirii”. Pentru mine, Tony este o sursă de inspirație constantă și o binecuvântare duminicală.
Auzind prima poveste criminală a sa, „Patul lui Procust”, am rămas captivat de fluiditatea narațiunii și de expresivitatea discursivă. Acest lucru m-a făcut să-i urmăresc cu interes fiecare poveste săptămânală. Între timp, descoperisem că Tony și-a publicat romanele la editura Tritonic și că se pot achita de pe Libris, ceea ce m-a încurajat și mai mult să citesc romanul.


„Doi”

Cam atât cu partea de context, cred că ar fi cazul să vă povestesc despre ce e vorba. Adriana este un medic stomatolog căsătorită de cinci ani cu Dan. Din exterior totul pare roz: se însoțesc la tot felul de evenimente, au o mașină scumpă, au un apartament frumos, dar toate aceste lucruri sunt lipsite de personalitate. După ce Adriana a pierdut sarcina, toată lumea cuplului s-a schimbat. Au apărut certuri, faze, nimic nu a mai fost la fel.
Picătura care a umplut paharul a fost dispariția lui Dan. Soția sa pornește o adevărată anchetă pentru a-l găsi. Dar va reuși ea să treacă peste demonii trecutului și să facă compromisuri?


Asemănări și îmbunătățiri


Aici remarc subtila asemănare cu povestioara despre care vorbeam la început (pe care o găsiți aici). În mitologia greacă, Procust este un tâlhar ce are un han la o răscruce. Acesta își cazează oaspeții într-un pat cu dimensiuni fixe. Dacă oaspetele nu se potrivește perfect patului, este comprimat sau întins până la lungimea „ideală”. Așa funcționează și societatea în care trăim, în care trebuie să ne adaptăm unor tipare prestabilite. O felicit pe Tony pentru execuție și pentru faptul că a dat cu aceste standarde de pământ (era și timpul ca o  persoană din societatea contemporană să încifreze subiectul romanului său...) și a creat acești protagoniști exponenți omului de rând care trăiesc o viață care i se poate adeveri oricui. Câteva citate mi-au atras atenția:

„ <<Până când moartea ne va despărți>> s-a transformat în <<până când viața>>. Ai senzația că l-ai găsit pe Făt-Frumos, (...) ai văzut o singură față a monedei, ai luat-o fără să-i vezi și reversul.”
Cred că aici se aprobă conceptul „First impressions are not always right”, dar se expandează într-un amestec de emoții și impresii văzute prin ochii Adrianei. Aici trebuie să remarc umorul fin și oralitatea care m-au făcut să-mi imaginez  până și inconfundabila voce a femeii-robot care gestionează căsuța vocală.
Mai mult de-atât, m-am putut identifica cu realitatea imediată a societății românești actuale, ilustrată cu măiestrie în citatul: „Orice, chiar și țara în care te-ai născut, ai vrea să îți ofere ceva, să te recompenseze cumva pentru afecțiunea pe care i-o porți. Noi ar trebui să fim recompensați că nu plecăm de aici.”

Concluzie

         „Doi” m-a surprins deosebit de plăcut și că abia aștept să citesc următorul roman al lui Tony, intitulat „Toamna se numără cadavrele”. Cu toții putem fi eroii poveștilor noastre atunci când ne permitem să visăm cu picioarele pe pământ.

        Pentru a fi la curent cu povestioarele lui Tony și cu următoarele sale apariții, vă rog să aruncați un ochi aici.
        
   Dacă v-a plăcut această postare (sau nu), vă rog să vă exprimați opinia în comentarii. Pentru a vedea portofoliul meu complet de pe Instagram, vă rog să intrați aici.
       De asemenea, haideți să ne împrietenim și pe Goodreads!

Comentarii

Postări populare